Pentru azi v-am pregătit o doză de românism al unui autor care declara că
am scris aceste divagații în 1935 – 36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu. Din tot ce-am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin.
Vă las să descoperiți singuri autorul și cartea sa, în timp ce parcurgeți pasajele pe care le-am ales. Sunt curioasă dacă vă identificați cu ideile și simțirea care reies din text.
Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viața României trebuie să se convingă că în țara aceasta orice gest, orice acțiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii și directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu nu precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. [...]
Tuturora să le intre în cap că nu e vorba aici de-o profeție pentru alții, ci de existența noatră profetică. Oare n-a bătut ceasul să ne convingem în mod definitiv despre necesitatea și sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în România nu se va mai face nimic. [...]
Nu e mare lucru a iubi România din instinct; nu este merit; dar să o iubești după ce ai disperat total de destinul ei, îmi pare totul. Și cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a înțeles nimic din complexitatea acestei probleme și acela nu va fi angajat nicicând profetic în destinul acestei țări. [...]
Vitalitatea României va trebui să-și găsească odată o expresie, deoarece ne-am înjosit prea mult în trecutul și prezentul nostru pentru ca, într-o explozie, să nu ne trăim o adevărată metamorfoză. Am fost totdeauna pesimist când am vorbit de România; dar cred că viața este destul de irațională ca să înfrângă un ireparabil al istoriei și al destinului nostru. În momentul când aș fi convins că posibilitatea unei schimbri la față a României este o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n-ar mai exista. Întreaga noastră misiune politică și spirituală trebuie să se reducă la voința încordată a unei schimbări la față, la trăirea exasperată și dramatică a metamorfozei întregului nostru stil de viață. [...]
Spirala istorică a României se va înălța până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fața lumii, pentru a se ști că nu numai România este în lume, ci și lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfârșit în începuturile noastre, suntem pierduți și nu ne mai rămâne decât să ne recâștigăm umbrele trecutului nostru.
