Științele exact(e) adunate
"Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească", litografie de Carol Popp de Szathmáry
Unirea Principatelor Române cunoscută și ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Ţării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau. Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.
Categories: Admirând viaţa
cea mai celebră fotografie a diamantului; autor Dane Penland, fotograf pentru Smithsonian
- Frumoasă eşti, ca să găsese cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,
Sufletul tău cel blând, nevinovat,
Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,
L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci şi albe.(“Odin şi Poetul”, Mihai Eminescu)
Deşi purtătorul unui nume optimist, acest diamant are o istorie neagră şi a trecut prin multe schimbări. A călătorit prin adâncurile pământului, în jurul lumii, a fost micşorat cu mai mult de jumătate din dimensiunea iniţială, a fost furat, blamat pentru multe tragedii. A fost transmis din generaţii în generaţii sau vândut, pentru ca în final să ajungă pe un piedestal în celebrul Smithsonian’s National Museum of Natural History.
Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. (Majestatea Sa Mihai I al României)
90 ani! O vârstă frumoasă, la care un om din istorie ne vorbeşte! Cuvinte simple, dar venite din suflet, cuvinte care mi-au prilejuit momente de meditaţie! Port un mare respect a tot ceea ce simbolizează acest OM, căruia umil îi urez “La mulţi ani”!
Vă recomand un articol plin de informaţii, o lectură plăcută şi interesantă pe site-ul lui Peter, de unde am şi preluat imaginea de început. În final, sper să fiu în asentimentul lui Doru, căruia îi mulţumesc, prezentându-vă discursul Regelui:
Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Mai departe »
Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. (Constantin Noica)
Academie: de la Crângul lui Heros Akademos din Atena antică, unde Platon (425-347 î.C) se întâlnea cu adepţii săi, expunându-şi prelegerile.
Agape: mese caritative de seară ale primilor creştini. Mesele erau organizate şi finanţate de creştinii înstăriţi, simbolizând dragostea frăţească dintre oameni. În sec. 1 d.C. au avut chiar caracterul unor mese comune, combinate cu serviciul euharistic. În sec. 2 au devenit monopolul bisericii, iar cu începere din sec. 4 au fost eliminate din serviciul divin.
Amfitrion: rege legendar al Tirynsului, fiul lui Alcaeus, soţul Alcmenei. În timp ce Amphytrion era plecat să lupte cu Teleboenii, Zeus, împrumutându-i înfăţişarea, s-a unit cu Alcmene. În aceeaşi noapte s-a reîntors acasă şi Amphytrion. Din dubla unire cu Zeus şi cu soţul ei, Alcmene a născut doi fii: Hercules şi Iphicles. La rugămintea lui Zeus, Amphytrion a iertat infidelitatea Alcmenei. Având o fire blândă, generoasă şi iertătoare, a devenit apoi simbol pentru gazdă ospitalieră. Mai departe »
Turn him to any cause of policy,
The Gordian Knot of it he will unloose,
Familiar as his garter(Shakespeare, “Henry V”, Act 1, Scena 1. 45–47)
Un oracol a prezis că neînțelegerile din Frigia vor lua sfârșit, când regele în carul său va urca până la templul lui Zeus. Gordius, un simplu țăran, a fost ales rege al Frigiei și, drept mulțumire, a urcat la templu cu al său car, închinându-l lui Zeus. Oiștea carului însă era legată de jug cu un nod atât de complicat, încât nimeni nu-l putea desface. Oracolele au prezis că cel ce va reuși să desfacă Nodul gordian va deveni stăpânul Asiei.
În timpul războiului purtat împotriva perşilor, Alexandru Macedon a ajuns în localitatea Gordion din Asia Mică. În templul de aici se găsea carul lui Gordius cu vestitul său nod.
Inspirată de Călin, am început să ascult clopotele, fiecare cu triluri diverse şi măiestre; le vom privi prin prisma unor poveşti şi povestiri acolo unde se află, sus în turle, în turnuri sau zvonere, în lumea credinţelor, sau despre clopoţei, talăngi şi zurgălăi, aflate mai aproape de noi, de natură şi de lumea animală, în cadrul practicilor laice.
Clopotele sunt folosite la toate popoarele lumii. La inceput aveau un rol social, apoi au dobândit un rol religios. De pildă, în Antichitatea greacă şi romană, clopotele anunţau deschiderea unor pieţe, mai ales de peşte, şi a băilor publice. După Edictul din Milano din anul 313, care conferea libertatea de expresie a tuturor religiilor, clopotele încep să semnaleze începutul liturghiilor. Către sfârşitul secolului al IV-lea îşi fac apariţia primele clopote, care, potrivit unor izvoare, ar fi fost inventate de către Paulin din Nola (353 – 431), guvernator al Campaniei, mai întâi, apoi preot şi episcop în această parte a Italiei. De la numele regiunii în care au fost inventate, clopotele se numesc în limba italiană campane, iar construcţiile destinate adăpostirii şi funcţionării lor campanile, deci clopotniţe, termeni folosiţi cu aceleaşi accepţii şi de unii cercetători români mai vechi. Principala lor funcţie a fost definită de un poet roman anonim în următorul vers:
vivos voco, mortuos plango, fulgura frango (pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng)
Printre cele care definesc aproape complet funcţiile multiple ale clopotelor, menţionăm o altă inscripţie latină, întâlnită, de asemenea foarte frecvent, pe clopote, mai ales în Apus:
Laudo deum verum, plebem voco, congrego clerum; defunctos plango, fulmina fugo, festa decoro,
adică
Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul; îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile.
Potrivit acestei legende, care se găsește în Vechiul Testament (Geneza, 11), toți pământenii, urmașii lui Noe, după Potop, vorbeau aceeași limbă și foloseau aceleași cuvinte. Vrând să facă ceva deosebit, ei și-au propus să construiască o cetate în mijlocul căreia să ridice un turn până la cer. Dumnezeu, fiind mâniat de obrăznicia lor,
le-a încurcat limbile, ca să nu-și mai înțeleagă vorbele unii altora.
De altfel, chiar numele Babel dat turnului înseamnă „încurcătură”. Neînțelegându-se între ei, oamenii s-au răspândit pe întreaga suprafață a Pământului, fiecare vorbind o altă limbă. Astăzi, există aproximativ 7000 de limbi diferite, pe întreaga planetă, unele ca engleza sau chineza, vorbite de miliarde de oameni, dar și altele, pe cale de dispariție, cu un număr foarte mic de vorbitori. Se pune întrebarea: a existat o limbă „mamă”, din care s-au desprins toate celelalte și dacă da, care a fost aceasta? Mai departe »
Dumnezeu a creat numerele naturale. Restul este opera omului (Leopold Kronecker, matematician german 1823 – 1891)
- 2700 î. Hr.: egiptenii introduc calendarul bazat pe 365 de zile.
- 2400 î. Hr.:
- în Mesopotamia se dezvoltă sistemul de numeraţie poziţional în baza 60. Numărul 60 este ales, probabil, ca o consecinţă a listei mari de divizori ai acestui număr (12 divizori).
- sumerienii utilizează un calendar solar de 360 de zile împărţit în 12 luni.
- 1800 î. Hr.: mesopotamienii alcătuiesc primele tabele de înmulțire.
- 585 î. Hr.: utilizând proprietățile de divizibilitate a numerelor, Thales din Milet (636 – 546 î. Hr.) prezice o eclipsă de Soare.
O prezentare comică a istoriei cifrei 1, cu ajutorul lui Terry Jones, BBC.
1
Vizionare plăcută!
La 15 ianuarie 1883 apare la Iaşi primul număr al revistei „ Recreații științifice”, revistă ce va dura timp de şase ani, cu câte un număr pe lună. Fondatorii revistei sunt:
- N. Culianu
- C. Climescu
- I. Melik – profesori la Facultatea de ştiinţe din Iasi
- G. I. Lucescu
- V. Paladi – profesori de matematică la Liceul Naţional din Iaşi
- G. I. Rosiu
- I. D. Rallet – profesori de matematică la Şcoala Militară din Iaşi
- G. Zarifopol – profesor de fizică şi chimie la Scoala Militară din Iaşi
- I. V. Praja – profesor de matematică la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi
- I. M. Dospinescu – profesor de matematică la Gimnaziul ”Ştefan cel Mare” din Iaşi
Credem că noi am tras cea dintâi brazdă care conduce către lucrări originale. Brazda’i mică şi îngustă, dar există!
Cine-ar fi crezut că s-a mai păstrat ceva din vechile meşteşuguri? Un articol din Sibiu 100% mi-a dovedit contrariul. Vă propun spre lectură o bucaţică de istorie…
Fierar, dulgher, rotar, olar, dogar, cojocar, curelar, opincar – iată doar o mică parte din meşteşugurile care defineau în trecut fiecare comunitate sibiană. Fiecare sat avea proprii lui meseriaşi care deserveau nevoile locuitorilor lui sau ale celor din imediata vecinătate. Odată cu progresul tehnologic şi ieftinirea multor produse de bază, dezvoltarea meşteşugurilor la sate a stagnat. În timp meşterii au rămas fără clienţi, dar mai ales fără ucenici, dispuşi să le ducă meseria mai departe. Mai departe »
Categorii
Tag-uri
Blog RSS
Comments RSS
Ultimele 50 articole
<<<
Void 
Life 
Earth 
Wind 
Water 
Fire 
